Tonul lui rămânea calm. — A aplicat pentru un rol de manager operațional — a spus. — Și a trecut adresa ta veche ca persoană de contact de urgență. Am privit hârtia cu pulsul accelerat. — Nu știe — am șoptit. Buzele tatălui meu s-au strâns. — Nu — a spus. — Nu știe. Apoi s-a uitat la mine. — Vrei să te ocupi tu sau să o fac eu?
Nu voiam răzbunare. Nu genul dramatic pe care oamenii îl imaginează — să umilești public pe cineva într-o cameră plină în timp ce toți aplaudă. Voiam ceva mai liniștit. Ceva precis. Voiam ca Grant să înțeleagă consecințele. — Lasă-mă pe mine — i-am spus tatălui meu.
Ultima decizie
Directorul HR a programat interviul final al lui Grant două zile mai târziu. Nu i s-a spus cine va face parte din comisie. Grant ar fi intrat, presupunând că CV-ul și răspunsurile sale polișate îl vor impresiona. În ziua interviului, am purtat o rochie simplă bleumarin și mi-am prins părul. Noah a rămas la mătușa mea. Am exersat respirația în oglindă pentru că am refuzat să-l las pe Grant să mă vadă tremurând.
Sala de conferințe avea o masă lungă de sticlă, o carafă cu apă și vedere către centrul orașului. Tatăl meu era la un capăt, expresie neutră. Directorul HR lângă el. Eu am luat al treilea scaun, dosar în față. Grant a sosit cu cinci minute mai devreme, încrezător, zâmbind ca și cum ar fi deținut camera. Mai sănătos decât fusese în ultimele luni — tuns proaspăt, ceas scump, același zâmbet folosit pentru a impresiona barmanii.
