Am rămas nemișcată.

Respiram greu, dar fără zgomot.

Ușa de la sufragerie a scârțâit ușor. Pașii lui s-au apropiat de hol.

Am ieșit din umbră exact când el a pus telefonul jos.

Ne-am privit.

Pentru o secundă, pe chipul lui a apărut ceva ce nu mai văzusem niciodată: frică.

— Ai venit acasă? — a spus, prea repede. — Mă simt puțin mai bine.

Am ridicat punga cu ciorbă.

— Se vede.

A clipit. A încercat să zâmbească.

— Am vorbit cu un coleg. Despre niște acte.

— Ce acte, Radu?

A tăcut.

M-am apropiat un pas.

— Ce contract? Ce cont? Ce bani ai transferat?

Maxilarul i s-a încordat.

— Nu e ce crezi.

— Atunci spune-mi ce este.

A oftat adânc și s-a așezat pe marginea canapelei. Nu mai părea bolnav. Părea prins.

— Am vrut să-ți fac o surpriză — a spus într-un final.

Am simțit cum mi se ridică furia în piept.