Picioarele-mi s-au mișcat înainte să apuc să mă abțin de la scenă, călcâiele mele lovind podeaua de piatră cu o furie ritmică. „Audrey”, am spus, numele simțindu-mi ca pietrișul în gât în ​​​​timp ce ajungeam la rândul lor și mă uitam la ea. „Ce naiba faci aici?”

Confruntarea și adevărul dureros

Audrey Vance s-a întors spre mine cu un zâmbet calm și exersat, care mi-a înghețat sângele instantaneu. Avea aproape douăzeci și ceva de ani și lucra ca asociată junior la firma unde Miles era partener senior. „Diane”, a șoptit ea încet, ca și cum nu am fi întâlnit la o vernisaj de galerie în loc de o înmormântare. „Îmi pare atât de rău pentru pierderea unui om atât de mare.” Își ținea mâna ferm pe brațul lui Miles, nu doar o atingere superficială, ci o strânsoare posesivă care spunea o poveste în sine.

Fiecare noapte târzie pe care o petrecea la birou și fiecare weekend la care juca golf începea să se fixeze în mintea mea ca o serie de piese de domino care cad. „De ce porți rochia mea, Audrey?”, am întrebat-o, cu o voce abia șoptită, dar suficient de ascuțită pentru a atrage atenția băncilor din jur. Nimeni nu a oferit un răspuns imediat, ceea ce a oferit mai multă claritate decât orice scuză pe care ar fi putut-o inventa în acel moment.