Am făcut un pas înainte. Apoi încă unul.

Muzica se auzea încă, dar parcă din ce în ce mai departe. Mi-am lăsat geanta jos, lângă perete, și m-am apropiat de sora mea. I-am atins umărul ușor.

— Ana… — am șoptit.

S-a trezit speriată, a tras pătura peste ea și s-a ridicat brusc în șezut. Când m-a văzut, ochii i s-au umplut de lacrimi, dar n-a scos niciun sunet. Doar a dat să se ridice, ca și cum trebuia să-și ceară scuze că ocupă locul.

— Stai jos, — i-am spus calm. — Nu te ridica.

În jur, râsetele s-au stins. Fiul meu s-a întors, cu paharul suspendat în aer.

— Mamă? — a spus, mirat. — Tu… ce cauți aici?