— …preluăm tot controlul. Fără ea, majoritatea nu e suficientă.

Inima îmi bătea atât de tare încât eram convinsă că o aud și ei.

Tatăl meu a tușit scurt.

— După nuntă, lucrurile vor fi mai simple. Emoțiile o vor face să semneze fără să citească prea mult.

— E sensibilă — a continuat Vlad. — Dacă începem azi, înainte de ceremonie, riscăm să facă o scenă.

Scenă.

Așa mă vedeau.

Un obstacol.

Un detaliu care trebuie gestionat.

M-am concentrat să respir încet, pe sub pătură.

— Actele sunt pregătite? — a întrebat tata.

— Da. E vorba doar de mutarea părților din firmă pe noua structură. Odată ce semnează, pachetul majoritar trece la noi doi. Ea rămâne cu un procent simbolic. Legal, totul e curat.

Firma.

Bunicul înființase firma de construcții acum treizeci de ani. După moartea lui, acțiunile fuseseră împărțite egal între tata și noi două surori.

Eu nu lucram în firmă, dar aveam drepturi egale.

Și, aparent, eram pe cale să fiu ștearsă din propria moștenire.

— Și dacă citește? — a întrebat tata.

Vlad a râs ușor.

— Atunci îi spunem că e pentru eficiență fiscală. Sau că e temporar. Important e să semneze azi.

Azi.

În ziua nunții.

În rochie, cu machiaj și lacrimi, cu toată lumea privind.

Planul era simplu.

Presiune.