Elena a ridicat din umeri atunci, ca și cum ar fi fost vorba despre ceva mărunt.

— Mă descurc eu, mamă. O să rămân în casă. Oricum tu trimiți bani, — mi-a spus fără ezitare.

Cuvintele ei m-au lovit mai tare decât vestea divorțului. În acel moment am înțeles că pentru ea ajutorul meu devenise ceva firesc, aproape obligatoriu. Nu m-a întrebat cum sunt, dacă sunt obosită, dacă îmi este greu singură printre străini. Pentru ea eram doar o sursă de bani.

Totuși, am continuat să o ajut. Am mărit chiar și sumele trimise, gândindu-mă că divorțul e o perioadă grea. Între timp, anii au trecut. Eu am îmbătrânit, iar munca în străinătate nu mai era la fel de ușoară. Spatele mă durea, mâinile îmi tremurau de oboseală, dar nu spuneam nimic.

Într-o zi, firma la care lucram s-a închis. Am rămas fără serviciu. La vârsta mea, nu mai era simplu să găsesc alt loc de muncă. Economiile mele nu erau atât de mari pe cât credeam — trimisesem aproape totul acasă de-a lungul anilor.

Atunci am decis să mă întorc definitiv. Am sunat-o pe Elena prima.

— Mamă, eu acum am planurile mele. Nu pot să te iau la mine. Casa e pe numele meu, știi bine. Și oricum, am nevoie de spațiu, — mi-a spus ea rece.

Am rămas fără cuvinte. Casa pe care o renovasem cu banii mei, casa în care crescuseră copiii mei, devenise „casa ei”.

L-am sunat pe Andrei abia după câteva zile. Mi-a răspuns calm.