Ești bine, copilă? Eu și soțul meu te observăm de ceva timp aici, a întrebat-o blând o bătrână.

Abia atunci Maria a realizat că a oprit lângă stația de autobuz din sat.

Da, mulțumesc, doar că am avut o zi grea.

Femeia a dat din cap compătimitor: De la spital venim. O vecină de-a noastră zace acolo, nimeni nu o mai vizitează. Mergi spre Orhei?

Orhei? Acolo-i ferma…

Da, cine să mai îngrijească locul acela? Proprietarul a murit, animalele abia mai sunt hrănite; doar câțiva localnici le mai dau ceva din milă.

Maria a zâmbit: Ce coincidență, chiar acolo mă duc. Poftiți, vă duc cu mașina.

Transformarea fermei și succesul Mariei

Bătrâna s-a urcat în față, alături de Maria, iar bărbatul ei, domnul Alexandru, s-a așezat în spate.

Eu sunt Maria, s-a prezentat şoferiţa.

Eu sunt Paraschiva Dumitru, iar acesta-i bărbatul meu, Alexandru, răspunse bătrâna, cu glas blând.

Pentru drum, Paraschiva i-a povestit Mariei despre necazurile fermei, despre cum oamenii fuseseră cinstiți pe vremuri, cum erau câteva vaci fără stăpân și că magazia de cereale stătea să cadă. Ajunși acolo, Maria a văzut cu ochii ei: doar un grajd dărăpănat și douăzeci de vaci slabe. Dar sufletul ei simțea că acolo va reîncepe.